Întreruperea negocierilor - obligațiile părților în etapa precontractuală

Din principiul libertății contractuale rezultă că fiecare persoană este liberă să aleagă cu cine și în ce materie dorește să inițieze negocierile și punctul până la care dorește să continue aceste negocieri. Prin urmare, în principiu, persoanele sunt libere să întrerupă negocierile ori de câte ori doresc, fără a-și asuma răspunderea în acest sens. În acest sens, art. 1025, alin. (1) Cod Civil prevede: ”Persoana este liberă să negocieze și nu poartă răspundere doar pentru faptul că nu s-a ajuns la un acord”.

Totodată, trebuie de menționat că libertatea de a întrerupe negocierile nu este una absolută. Același art. 1025, alin. (2) și (4) Cod Civil, stabilește că este contrar exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul, iar partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte pârți. În același timp, legiuitorul a interzis expres înserarea unor clauze care exclude sau limitează obligația de negociere cu bună-credință.

Drept urmare, negocierile pot ajunge la un punct după care nu pot fi întrerupte brusc și fără justificare deoarece o asemenea conduită ar fi contrară bunei credințe. Când se ajunge la un astfel de punct, depinde în primul rând de măsura în care cealaltă parte, ca urmare a comportamentului primei părți, a avut motive să se bazeze pe rezultatul pozitiv. În al doilea rând, depinde de numărul de aspecte asupra cărora părțile ajunseseră deja la un acord.

În cazul în care o parte întrerupe negocierile brusc și fără justificare, aceasta trebuie să compenseze pierderea suferită de cealaltă parte. Răspunderea precontractuală apare atunci când negocierile asupra unui contract sunt întrerupte fără justificare.

La stabilirea prejudiciului se ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor și de renunțarea de către celălalt partener la alte oferte, precum și de orice alte împrejurări asemănătoare. Nu se ține seama, însă, de câștigul nerealizat, pe care partenerul l-ar fi obținut dacă s-ar fi încheiat contractul. Părțile nu pot limita sau exclude obligația de bună-credință în negocieri, dar pot renunța la despăgubiri în cazul ruperii negocierilor, prevăzând o clauză care stipulează că în caz de eșec al negocierilor nu intervine răspunderea niciuneia dintre părți.

Trebuie de menționat că obligația generală de bună-credință este un principiu fundamental al dreptului civil al Republicii Moldova. În etapa precontractuală, când părțile negociază elementele contractului care ulterior vor naște obligații reciproce, această obligație generală de bună-credinți aspiră ideea de implicare în negocieri în mod onest și sincer, astfel încât așteptările celeilalte părți să corespundă intențiilor primei părți. Aceasta presupune că părțile trebuie să se comporte într-un mod rezonabil și să evite orice acțiuni sau omisiuni care ar putea induce în eroare sau ar putea prejudicia interesele legitime ale celorlalte părți.

Obligația generală de bună-credință include, cu titlu exemplificativ, următoarele obligații subsecvente:

Obligația de informare - în dreptul pozitiv moldovean nu există un text expres și general referitor la obligația reciprocă de informare în fază precontractuală. Totodată, această obligație rezultă din obligația generală de bună-credință și presupune în general că părțile trebuie să furnizeze informații complete și corecte referitoare la circumstanțele esențiale ale tranzacției propuse, cum ar fi prețul, termenii și condițiile, riscurile implicate etc.

Obligația de informare poate fi extinsă în funcție de natura și complexitatea raportului negociat, iar omisiunea de a furniza informațiile necesare poate duce la anularea sau invalidarea contractului. Rezumând putem spune că obligația de informare în etapa precontractuală are ca scop asigurarea faptului că părțile dispun de informațiile necesare pentru a lua decizii informate și pentru a negocia în mod corespunzător.

Obligația de exclusivitate – această obligație, de asemenea nu este expres reglementată și ea rezultă din obligația generală de bună-credință și obligația de negociere cu intenția de a ajunge într-un final la un acord. Această obligație presupune în general că dacă părțile urmăresc să poarte negocieri cu o singură parte, trebuie să prevadă în acordul lor de principiu sau într-un negotium care precede contractului propriu-zis obligația de exclusivitate în negocieri, interzicând astfel partenerului purtarea de negocieri paralele cu alte părți eventual interesate.

Obligația de confidențialitate - obligația de confidențialitate în etapa precontractuală se referă la responsabilitatea părților de a proteja și de a păstra confidențialitatea informațiilor furnizate partenerilor în timpul negocierilor sau a altor activități desfășurate în vederea încheierii unui contract. O clauză de confidențialitate poate fi stipulată în legătură cu orice contract, dar nu va fi prevăzută pentru o perioadă prea mare de timp, pentru a nu fi considerată practică comercială restrictivă.

Părțile nu sunt obligate, în mod obișnuit, la confidențialitate, cu excepția cazului în care natura informației sau calitatea profesională a părților ar impune acest lucru. În acest din urmă caz, obligația de confidențialitate se integrează în obligația generală de bună-credință. Conform art. 1026 cod civil, obligația de confidențialitate în negocierile precontractuale presupune că atunci când o informație confidențială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul.

Încălcarea obligației atrage răspunderea pentru prejudiciul cauzat partenerului de negocieri, cuantumul despăgubirilor stabilindu-se în funcție de situația concretă: încălcarea unei clauze de confidențialitate sau încălcarea obligației de bună-credință în negocieri.

Concluzionând, trebuie de remarcat că încălcarea obligațiilor enunțate mai sus, în etapa precontractuală, poate atrage răspunderea juridică atât delictuală cât și contractuală – în ipoteza în care părțile au ajuns la un acord în privința elementelor esențiale ale contractului. Prejudiciul suportat de partea care, în mod rezonabil a apreciat că urmează a se încheia un contract și a întreprins anumite acțiuni în acest scop (de exemplu a comandat materie primă în proporții mai mari decât de obicei, fiind convinsă că dacă nu acționează preventiv riscă să nu poată executa conform contractul care se află la etapa de negociere) cu siguranță este susceptibil de a fi reparat. Prin urmare, respectarea obligațiilor în etapa precontractuală este crucială pentru stabilirea unui climat de încredere și colaborare între părți, facilitând încheierea unor contracte durabile și benefice pentru toți cei implicați în proces.

Dumitru Secrier

Junior Associate Cobzac & Partners