Interdicția de reexaminare a fondului cauzei versus desființarea hotărârii arbitrale pe temeiul că încalcă principiile fundamentale ale legislației RM sau bunele moravuri

Capitolul XLIII din Codul de procedură civilă (în continuare – CPC) stabilește procedura în cauzele de contestare a hotărârilor arbitrale. Mai exact, sunt reglementate aspecte ce țin de instanța competentă, mențiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de desființare, modalitatea de examinare, temeiurile de refuz pentru desființare, precum și specificarea tipului de act judecătoresc prin care se soluționează cererea de desființare.

Rațiunea instituirii acestei proceduri ține de necesitatea de reglementare a unei pârghii de control asupra procedurii arbitrale din partea instanțelor judecătorești, care, până la urmă, sunt unicele autorități abilitate să înfăptuiască justiția. Astfel, dacă ar fi să facem o analogie, instanțele de arbitraj se asociază cu domeniul privat, deoarece părțile beneficiază de o mai mare flexibilitate  în cadrul procedurii arbitrale. Pe de altă parte, instanțele de judecată, reprezintă, prin definiție, puterea publică și au menirea de a curma, în caz de necesitate, orice abatere de la normele imperative. Prin urmare, asigurarea echilibrului dintre principiul autonomiei arbitrajului și principiul controlului minim necesar al jurisdicțiilor statale asupra desfășurării arbitrajului reprezintă fundamentul procedurii de contestare a hotărârii arbitrale.

1. Limitele intervenției instanței de judecată

Ce ține de limitele intervenției instanței de judecată la examinarea cererilor de desființare a hotărârilor arbitrale, remarcăm că, potrivit art. 479 alin. (4) CPC, rolul judecătorului se rezumă, reieșind din probele prezentate de părți, la constatarea existenței sau lipsei temeiurilor pentru desființarea hotărârii arbitrale, prevăzute în mod exhaustiv la art. 480 CPC.

În același context, conform pct. 49 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 30.03.2015 cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a prevederilor legale la soluţionarea unor chestiuni în cadrul examinării litigiilor în care părţile au încheiat convenţia de arbitraj (în continuare – Hotărârea Plenului CSJ nr.2/2015)[1], trebuie să se ia în vedere că cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale are ca temei motive de ordin formal privitoare la aplicarea convenţiei arbitrale şi la respectarea procedurii arbitrale, instanţa neavând dreptul de a cenzura modul în care arbitrajul a judecat fondul cauzei.

Adițional, Curtea Supremă de Justiție, în hotărârea sa explicativă, a reținut că instanţa de judecată, în procedura de examinare a unei cereri de desființare, nu este în drept: să facă analiza aplicării corecte a normelor de drept material; să cerceteze probele examinate în arbitraj; să analizeze circumstanţele cauzei;  să modifice hotărârea arbitrală.

Reieșind din cele menționate, deducem că instanța de judecată investită cu examinarea unei cereri de desființare trebuie să se limiteze exclusiv la constatarea existenței ori lipsei temeiurilor pentru desființare, fără a se expune asupra fondului cauzei, care a fost examinat de către tribunalul arbitral.

2. Temeiurile desființării hotărârilor arbitrale

Temeiurile pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale sunt prevăzute expres la art. 480 alin. (2) din CPC. Acestea sunt prevăzute exhaustiv, instanța nefiind în drept să desființeze o hotărâre arbitrală pe alt temei decât cele prevăzute art. 480 alin. (2) lit. a)-h) CPC. Scopul reglementării exhaustive a temeiurilor de desființare reiese din imperativul garantării autonomiei arbitrajului, așa încât instanțele de judecată să fie limitate în posibilitatea de a interveni și de a modifica hotărârea arbitrală.

În cadrul prezentului articol, urmează să analizez mai desfășurat temeiul reglementat la art. 480 alin. (2) lit. h) CPC, care prevede că hotărârea arbitrală se desfiinţează în cazul când partea care cere desfiinţarea hotărârii prezintă în judecată probe despre faptul că aceasta încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele moravuri.

3. Desființarea hotărârii arbitrale pe motiv că aceasta încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele moravuri

În corespundere cu dispozițiile art. 480 alin. (2) lit. h) CPC, hotărârea arbitrală se desfiinţează în cazul în cazul în care partea care cere desfiinţarea prezintă în judecată probe despre faptul că: aceasta încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau contravine bunelor moravuri.

În scopul explicării aplicabilității normei menționate supra, instanța supremă, la pct. 40 din Hotărârea Plenului CSJ nr.2/2015, a statuat că principiile fundamentale ale legislației ale Republicii Moldova rezultă, cu precădere, din Constituție, dar și din actele normative relevante pentru fiecare ramură de drept (Codul Civil, CPC etc.). Cu titlu de exemplu, printre principiile de baza ale dreptului civil se regăsește: principiul inviolabilităţii proprietăţii, principiul libertăţii contractuale, principiul protecției bunei-credințe, principiul protecției consumatorului, principiul egalității participanților la raporturile civile etc. În altă ordine de idei, la baza dreptului procesul civil stau următoarele principii: principiul accesului liber la justiție, principiul contradictorialităţii, principiul egalităţii în drepturi a părţilor, principiul imparţialităţii, principiul disponibilităţii în drepturi a participanţilor la proces.

Astfel, în pofida faptului că temeiul prevăzut la art. 480 alin. (2) lit. h) CPC este formulat într-o manieră extrem de generală, acesta are menirea de a garanta respectarea principiilor fundamentale ale sistemul normativ național, judecătorului revenindu-i obligația să analizeze circumstanțele cazului pentru a nu admite hotărâri arbitrale care să fie în contradicție cu principiile de bază ale legislației autohtone sau cu bunele moravuri.

În ipoteza invocării de către reclamant a necesității de a desființa hotărârea arbitrală pe motiv că aceasta încalcă principiile fundamentale ale legislației Republicii Moldova sau bunurile moravuri, instanța de judecată investită cu soluționarea unei cereri de arbitraj are o sarcină deloc ușoară de a constata aplicabilitatea respectivului temei, însă fără a fi îndreptățită să se expună asupra fondului. Pentru a înțelege mai bine delimitarea dintre aceste două situații  sau mai degrabă imposibilitatea care rezultă din practică a acestei delimitări, o să fac în continuare referire la un caz concret din practica judiciară.

4. Studiu de caz

Prezintă interes pentru subiectul abordat analiza unei spețe din practica judiciară[2].

Deși, chiar de la început, instanța a indicat că: „nu purcede la o reexaminare a fondului, nu controlează circumstanțele de fond ale cauzei și probele cercetate, nu verifică corectitudinea aplicării normelor de drept material de către arbitraj, ci verifică prezența temeiurilor de desființare a hotărârii arbitrale specificate în legislație”, din raționamentele prezentate ulterior, putem afirma că aceasta a efectuat o veritabilă reexaminare a fondului litigiului, asupra căruia deja s-a expus tribunalul arbitral.

În motivarea poziției potrivit căreia hotărârea arbitrală urmează a fi desființată, instanța de judecată a analizat costurile împrumutului dintre o organizație de creditare nebancară și un consumator, ajungând la concluzia că acestea sunt exagerat de mari, or, în conformitate cu datele oficiale de pe site-ul oficial al Băncii Naționale a Moldovei, rata de bază a BNM, este egală cu 6,5%, pe când în contractul de împrumut nr. 1053607 din 12.11.2018, dobânda aferentă împrumutului este 35%, iar dobânda anuală efectivă este 36,65%.

În aceeași ordine de idei, instanța a menționat că: „dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident chiar și din analiza valorii totale a împrumutului în sumă de 174000,00 lei în raport cu valoarea totală plătibilă de către împrumutat, care constituie 381634,2 lei, o sumă mai mare decât dublul corpului împrumutului și care, fără dubii, prejudiciază în mod disproporționat consumatorul  și generează o îmbogățire nejustificată a creditorului în fața debitorului.”

Adițional, instanța a respins ca neîntemeiate argumentele organizației de creditare nebancară cu privire la faptul că, efectuând un calcul elementar și determinând cazurile în care un consumator nu achită la timp, se constată că organizația de creditare nebancară este privată de posibilitatea de a acorda acești bani unui alt client pentru a obține profit și respectiv acest profit nerealizat este mai mare decât suma penalității instituite. La acest capitol, instanța a statuat că, indiferent cui ar acorda creditorul împrumutul de bani, indiferent când l-ar acorda, toate costurile împrumutului trebuie să fie legale și să nu rezulte din clauze abuzive, care să genereze o îmbogățire nejustificată a creditorului în fața debitorului.

Nu în ultimul rând, s-a specificat că: „[..] pârâtul nu a demonstrat că a negociat clauzele contractuale, iar prin executarea acestora a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin urmare, clauzele contractuale de stabilire a taxei aferente, a dobânzii aferente împrumutului în partea ce depășește relația rezonabilă cu rata de bază a Băncii Naţionale a Moldovei și penalitățile în partea mărimii disproporționate din contractul de împrumut nr. 1053607 din 12 noiembrie 2018 și informațiile standard privind împrumutul pentru consumatori și contractul-cadru cu clientul sunt nule.”

În contextul acestei motivări, suntem de părere că instanța de judecată și-a permis să efectueze o reexaminare a fondului, expunându-se asupra caracterul abuziv al clauzelor contractuale, dar și asupra circumstanțelor de fapt relevante pentru soluționarea litigiului.

Nu putem să nu remarcăm preocuparea sinceră a instanței de judecată pentru restabilirea drepturilor consumatorului, protecția căruia este stabilită la nivel de principiu al dreptului civil, însă această abordare este în vădită contradicție cu poziția Curții Supreme de Justiție exprimată în Hotărârea Plenului CSJ nr.2/2015.

Curtea de Apel Chișinău, la rândul său, a respins recursul declarat de reprezentantul organizației de creditare nebancară și s-a menținut încheierea primei instanțe, instanța de recurs însușindu-și argumentele formulate de instanța de fond.

În atare circumstanțe, constatăm că aplicarea în practică a art. 480 alin. (2) lit. h) CPC nu este lipsită de dificultății. Or, instanța este pusă în situația în care ea trebuie să aleagă între a da eficiență principiilor fundamentale ale legislației Republicii Moldova sau bunelor moravuri, cu prețul încălcării explicațiilor cuprinse în Hotărârea Plenului CSJ nr.2/2015 sau să se abțină de la desființarea hotărârii arbitrale pe temeiul reglementat la art. 480 alin. (2) lit. h) CPC, deoarece este nevoită să se limiteze la un control formal al hotărârii pronunțate de tribunalul arbitral.

Acest lucru este foarte bine conturat în speța prezentată, fiindcă nu exista o altă opțiune de a justifica faptul că a fost încălcat principiul protecției consumatorului, decât prin analiza conținutului contractului, efectelor juridice a acestuia, dar și stabilirea în concret a dezechilibrului dintre părțile contractante, în sensul defavorizării vădite a consumatorului.

5. Concluzii

Sintetizând cele menționate, opinăm că temeiul de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 480 alin. (2) lit. h) CPC, deși a fost instituit pentru a garanta protecția celor mai importante principii din sistemul național de drept sau a bunelor moravuri, nu poate fi pe deplin valorificat în limitele legii, fiindcă exigența de a efectua un control formal și interdicția de a cenzura soluția tribunalului arbitral, creează un obstacol semnificativ pentru instanțele de judecată în argumentarea soluțiilor de desființare, amplificând, astfel, tentația de a respinge cererile de desființare care se bazează pe acest temei. Respectiv, suntem în situația în care în practică instanțele, prin admiterea cererilor de desființare în baza acestui temei, se expun aproape de fiecare dată și asupra fondului cauzei, deși teoretic, legea interzice acest lucru. Or, procedura de contestare a hotărârilor arbitrale nu a fost  gândită pentru a oferi părților la procedura arbitrală o „a doua șansă”, pe baza căreia s-ar putea obține o reexaminare a chestiunilor de fond. În atare situație, considerăm că există o incompatibilitate vădită între cerința de a efectua un control formal asupra hotărârii arbitrale și necesitatea de a constata încălcarea unui principiu fundamental ori a bunelor moravuri.

[1] Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 30.03.2015 cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a prevederilor legale la soluţionarea unor chestiuni în cadrul examinării litigiilor în care părţile au încheiat convenţia de arbitraj.

[2] Încheierea nr. 2-19343/20 din 16.12.2020 pronunțată de Judecătoria Chișinău, sediul Centru.

[3] Decizia Curții de Apel Chișinău nr. 2r-223/21 din 05 aprilie 2021.

Cristi Caprian

Junior Associate COBZAC & PARTNERS